Sindromul cuibului gol: cum transformi despărțirea de copil într-o etapă de creștere personală
Autor: Gabriela Brașoveanu, AFCP
Desprinderea de copil începe din momentul în care se naște. Sau, mai bine zis, pregătirea pentru desprinderea de copil, care va deveni tânăr adult mai repede decât credem, începe din ziua în care se naște. În acest context se vorbește despre sindromul cuibului gol sau părăsit, o experiență emoțională frecventă la părinți, în special mame. Acest sindrom apare după ce copiii părăsesc casa – de obicei pentru facultate, muncă sau întemeierea propriei familii.
Tulburare
Deși nu este considerat o tulburare psihologică sau psihiatrică în sensul clasificărilor clinice, ea poate deveni o problemă psihologică reală. Acest sindrom poate predispune sau declanșa tulburări depresive, de anxietate, de adaptare. În mod firesc, momentul în care copilul pleacă din casa părintească este inevitabil.
Informează-te inteligent numai cu GPINews.live şi TVGPINews.
Deși este considerată o reacție normală de tranziție, similară cu perioadele de pensionare sau doliu, părinții se trezesc într-o nouă realitate. Resursele de a face față depind de mulți factori: cât de solidă este relația de cuplu. De asemenea, cât de bine e conturată identitatea părintelui în afară de rolul de părinte. Mai mult decât atât, părintele trebuie să fie liniștit cu privire la educația oferită și să aibă încredere în propriul copil că a primit toate instrumentele necesare pentru a face față provocărilor vieții.
Tema este extrem de ofertantă pentru că poate fi abordată din foarte multe perspective. Aleg o perspectivă ce vizează împuternicirea părintelui care se poate trezi lipsit de sens. Acesta poate fi îngrijorat și disperat, judecat de ceilalți din anturaj pentru emotivitate excesivă. Se poate simți cuprins de un profund sentiment de singurătate și gol interior.
Plecarea tânărului adult din casa părintească este o oportunitate de dezvoltare atât pentru părinți, cât și pentru copil.
În această etapă a vieții tinerii au oportunitatea de a-și contura propriile valori de viață, să-și descopere noi abilități. Ei învață cum să facă față provocărilor atât din punct de vedere emoțional cât și logistic. Tânărul adult învață să găsească soluții și să își asume consecințele în mod direct pentru alegerile făcute. Formarea acestei autonomii în luarea deciziilor și gestionarea vieții de zi cu zi contribuie la formarea unei identități puternice. De asemenea, aceasta contribuie la dezvoltarea unei stime de sine sănătoase. Părinții au oportunitatea de a reevalua obiectivele de viață. Ei pot muta atenția pe viața de cuplu, descoperi noi activități sau relua vechi pasiuni puse pe pauză.
Privind dintr-un unghi luminos acest moment, părinții au șansa consolidării relației cu copilul devenit adult prin împuternicirea acestuia. Fiecare copil își dorește să vadă ochii părintelui plini de încredere, să vadă și simți girul părintelui. Părintele trebuie să știe că el va fi bine primit în lumea largă, că este capabil să își găsească un loc. Acasă mereu îl vor aștepta brațe calde și un umăr de sprijin.
Niciun copil nu îți dorește să vadă priviri disperate, însingurate și triste. Sau să simtă că acasă rămân părinți care numără zilele din calendar până la următoarea revedere.
Dacă atunci când sunt mici tot ce au nevoie este să vadă părinții fericiți și mulțumiți de viața lor, mai târziu vor avea aceleași nevoi. Dacă atunci când sunt mici una dintre nevoile emoționale este de a nu fi responsabilizați de starea emoțională a părinților sau de a fi puși în situația de a reconforta emoțional părintele, această nevoie rămâne extrem de importantă și mai târziu. Aceasta este valabilă și când este la început de drum spre autonomie.
Câteva strategii benefice pentru părinți (și tații resimt golul, dar pot avea mecanisme de coping diferite) pot fi următoarele:
1. Recunoașterea și validarea emoțiilor
Minimizarea sau negarea emoțiilor care vin odată cu acest moment pot fi predictor pentru adâncirea stării de tristețe și chiar declanșarea unei depresii. De regulă, emoțiile sunt contradictorii: tristețe, furie, bucurie, mândrie și speranță. Ele pot coexista. Este în regulă oricare dintre emoțiile care vin. Permitându-le să fie simțite și trăite, fără judecată, exprimându-le într-un mediu de siguranță și sănătos, acceptarea experienței poate veni mult mai ușor.
2. Găsirea de noi rutine și activități, cultivarea relațiilor de prietenie
Golul lăsat de absența copilului poate paraliza viața părinților. Este momentul potrivit pentru o reinventare, găsirea de noi hobby-uri sau chiar o implicare în activități civice sau sociale. Direcționarea energiei către activități de voluntariat poate fi extrem de hrănitoare și poate aduce mult sens nou. Întărirea legăturilor cu persoane relevante din viață sau cultivarea unora noi, în funcție de interese, reprezintă o altă variantă sănătoasă.
3. Focalizarea pe Sine și pe relația de cuplu
Spuneam că pregătirea pentru momentul de separare începe de la momentul nașterii tocmai din perspectiva hrănirii relației de cuplu. Aceasta are loc odată cu rolul de părinte. Deseori, părinții își centrează întreaga existență și sens în jurul copilului. Ei uită că înainte de a deveni părinți sunt femeie/bărbat. Este o oportunitate de a reveni în cuibul conjugal și de a hrăni acest cuib, la fel de important ca cel din care făcea parte și copilul. Întreținerea unei relații puternice și sănătoase poate fi esențială în acest moment de tranziție. Aceasta poate oferi sprijin reciproc în fața provocărilor și schimbărilor care apar. Dacă nu există o relație de cuplu, energia poate merge spre activități de auto-cunoaștere și dezvoltare personală.
4. Redefinirea vieții profesionale
Este un moment prielnic de reevaluare a vieții din punct de vedere profesional. Poate că nu mai există atât de multe constrângeri (financiare și de timp), iar acum e momentul ce poate aduce fie o reconversie, fie o calificare suplimentară. Sau chiar o școală de lungă durată, mult visată și uitată deoarece ”nu era timp”.
5. Comunicarea sinceră cu copilul
Împărtășirea propriilor emoții și gânduri față de copil nu trebuie să provină dintr-un spațiu al disperării și mâhnirii. În schimb, aceasta ar trebui să provină din zona autenticității și al vulnerabilității, ceea ce poate aduce o mai bună conectare cu copilul. Aceasta deschide posibilitatea ca acesta să împărtășească la rândul său provocările emoționale. Astfel, cunoașterea nevoilor din ambele părți și grija pentru a fi îndeplinite pot aduce o maturitate a relației părinte-copil. De asemenea, părintele să reușească să privească puiul plecat din cuib ca pe un adult împuternicit.
Atunci când toată lumea se prăbușește, drag părinte, gândește-te că una nouă poate fi construită. Nu îți vei reveni construind pe ruine. Iar cuibul părăsit poate fi transformat într-un cuib plin de iubire alături de partenerul de viață.
Articol publicat de GPI News:
